Solomon 14

1Altul, voind să meargă pe apă şi să călătorească prin cumplitele valuri, se roagă la un lemn mai şubred decât luntrea care îl poartă.

2Această luntre a fost născocită de pofta de câştig şi a întruchipat-o agerimea lucrătorului.

3Ci, o, Părinte, pronia Ta o cârmuieşte, Tu, Care ai deschis cărări în mare şi drum nerătăcitor în volbura valurilor.

4Şi cu aceasta arătat-ai că poţi să izbăveşti din orice primejdie, aşa încât cineva, chiar fără să aibă ştiinţa corăbierului, să poată porni pe mare. Tu nu voieşti ca preaînţeleptele Tale lucrări să rămână deşarte, de aceea oamenii, încredinţându-şi viaţa unui lemn de tot slab,

5Trec prin valuri pe o plută şi scapă de moarte.

6Iar de demult, când au pierit trufaşii uriaşi, nădejdea întregii lumi a scăpat într-o barcă şi barca, îndrumată de mâna Ta, a lăsat omenirii sămânţa urmaşilor.

7Şi binecuvântat este lemnul care slujeşte la o trebuinţă binecuvântată.

8Dar idolul făcut de mâna omenească este blestemat, şi el şi acel care l-a făcut; acesta pentru că l-a făcut, iar idolul pentru că, stricăcios fiind, i s-a zis dumnezeu.

9Că Dumnezeu urăşte deopotrivă şi pe nelegiuiţi şi nelegiuirea lor.

10Lucrul şi lucrătorul vor fi deopotrivă pedepsiţi.

11Pentru aceea, idolii neamurilor vor fi cercetaţi spre pieire, fiindcă, deşi sunt făpturi, au ajuns urâciune, sminteală pentru sufletele oamenilor şi laţ pentru picioarele celor fără de minte.

12Gândul plăsmuirii de idoli a fost începutul aprinderii spre desfrâu, şi născocirea lor a fost pierderea vieţii.

13Fiindcă n-au fost de la început şi nu vor fi totdeauna.

14Prin deşarta mărire omenească au intrat în lume, astfel că apropiatul lor sfârşit este hotărât înaintea lui Dumnezeu.

15Un tată, întristându-se cu amară jale pentru copilul său răpit înainte de vreme, i-a făcut chipul şi pe cel care ieri încă nu era decât un om mort, îl cinsteşte acum ca pe un dumnezeu şi a rânduit celor din casa sa taine şi slujbe.

16După aceea, cu vremea, întărindu-se acest păgânesc obicei, s-a păzit ca o lege şi, din poruncile tiranilor, a ieşit cinstirea chipurilor cioplite.

17Când popoarele nu puteau să-i cinstească de faţă, pentru că locuiau departe, făceau o asemuire după chipul depărtat şi potriveau un chip văzut al împăratului preacinstit, aşa încât să dea celui ce nu era de faţă aceleaşi sârguincioase închinări ca şi cum ar fi de faţă.

18Şi pentru izbânda acestei închinări, cei care erau neştiutori au fost şi ei împinşi de pofta de slavă a meşterului.

19Pentru că el, voind să placă stăpânitorului, şi-a pus tot meşteşugul ca să facă asemănarea cât mai frumoasă.

20Iar mulţimile, înşelându-se prin frumuseţea lucrului, l-au socotit acum ca dumnezeu pe cel care mai înainte îl cinsteau ca pe un om.

21Şi aceasta a fost o înşelăciune pentru viaţa oamenilor, că ei, bătuţi de nevoi sau robiţi de tiranie, au dat pietrelor şi lemnelor numele ce nu se poate da la nimic de pe pământ.

22Apoi n-a fost destul că au rătăcit întru cunoaşterea lui Dumnezeu, ci, vieţuind – din întunericul minţii lor – în război necurmat, au numit pace atâtea rele.

23Ei făceau slujbe în care ucideau chiar pe copiii lor, sau săvârşeau taine ascunse sau beţii nebuneşti după barbare obiceiuri.

24Şi nici viaţa, nici căsătoriile nu le mai păzeau curate, ci unul pe altul ucidea prin viclenie sau îl batjocorea prin desfrânare.

25Toate se învălmăşesc în sânge şi ucidere, în furtişag şi vicleşug, în stricăciune şi necredinţă, în răzvrătire şi jurământ strâmb,

26În prigonirea celor buni şi uitarea binefacerilor primite, în pângărirea sufletelor şi răsturnarea trupeştilor nevoi, în tulburarea căsătoriilor şi desfrânare şi dezmăţ sub ochii tuturor.

27Căci închinarea la idolii cei deşerţi, care nici n-ar trebui pomeniţi, este începutul, pricina şi sfârşitul a tot răul.

28Desfătările lor sunt nişte bucurii smintite, prorociile lor sunt mincinoase, ei trăiesc în nedreptate şi jură strâmb cu uşurinţă.

29Ca unii care nădăjduiesc în idolii cei fără de suflet, când jură strâmb, ei nu se tem că li se va dovedi nedreptatea.

30Şi din două părţi pedeapsa va da peste ei, întâi pentru că au cugetat greşit despre Dumnezeu, închinându-se idolilor, şi al doilea pentru că, vicleni fiind, au jurat împotriva adevărului, dispreţuind tot ce este sfânt.

31Căci nu puterea idolilor pe care s-au jurat, ci pedeapsa cuvenită păcătoşilor, aceea prigoneşte pururea păcatul celor ce au greşit.