Ecclesiastul 2

1Grăiam inimii mele: «Vino să te ispitesc cu veselia şi să te fac să guşti plăcerea!». Şi iată că şi aceasta este deşertăciune.

2«E nebunie!», am zis despre râs. Şi despre veselie: «La ce poate să folosească!».

3Am cugetat apoi în inima mea, să desfătez trupul meu cu vin – pe când cugetul meu umbla după înţelepciune şi cerceta nebunia –, până ce voi vedea ceea ce este bun pentru fiii oamenilor să facă sub cer în vremea vieţii lor.

4Am început lucrări mari: am zidit case, am sădit vii,

5Am făcut grădini şi parcuri şi am sădit în ele tot felul de pomi roditori;

6Mi-am făcut iazuri, ca să pot uda din ele o dumbravă unde creşteau copacii;

7Am cumpărat robi şi roabe şi am avut feciori născuţi în casă, asemenea şi turme de vite, şi oi fără de număr, mai mult decât toţi cei care au fost înaintea mea în Ierusalim.

8Am strâns aur şi argint şi număr mare de regi şi de satrapi; am adus cântăreţi şi cântăreţe şi desfătarea fiilor omului mi-am agonisit: o prinţesă şi alte prinţese.

9Am fost mare şi am întrecut pe toţi cei ce au trăit înaintea mea în Ierusalim şi înţelepciunea a rămas cu mine.

10Şi tot ceea ce doreau ochii mei nu am dat la o parte şi n-am oprit inima mea de la nicio veselie, căci inima mea s-a bucurat de toată osteneala mea, şi aceasta mi-a fost partea din toată munca mea.

11Apoi m-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile pe care le-au făcut mâinile mele şi la truda cu care m-am trudit ca să le săvârşesc şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără niciun folos sub soare.

12Şi mi-am întors privirea să văd înţelepciunea, nebunia şi prostia. Căci ce poate să facă un om de rând peste ceea ce a făcut un rege?

13Atunci m-am încredinţat că înţelepciunea are întâietate asupra nebuniei tot atât cât are lumina asupra întunericului.

14Înţeleptul are ochii în cap, iar nebunul merge întru întuneric. Dar am cunoscut şi eu că aceeaşi soartă vor avea toţi.

15Deci am zis în inima mea: «Aceeaşi soartă ca şi cel nebun avea-voi şi eu; atunci la ce îmi foloseşte înţelepciunea?». Şi am zis în mintea mea că şi aceasta este deşertăciune.

16Căci pomenirea celui înţelept ca şi a celui nebun nu este veşnică, fiindcă în zilele ce vor veni amândoi vor fi uitaţi; atunci înţeleptul moare ca şi nebunul.

17Drept aceea am urât viaţa, căci rele sunt cele ce se fac sub soare; şi totul este deşertăciune şi vânare de vânt.

18Şi am urât toată munca pe care am muncit-o sub soare, fiindcă voi lăsa-o omului care va veni după mine.

19Şi cine ştie dacă el va fi înţelept sau nebun! Şi el va face ce va găsi cu cale din tot lucrul cu care m-am trudit şi m-am chibzuit sub soare! Şi aceasta este deşertăciune!

20Şi am început să mă las deznădejdii pentru toată munca cea de sub soare,

21Căci un om care a pus în lucrul lui înţelepciune şi ştiinţă şi a avut izbândă, îl împarte cu cel care n-a lucrat. Şi aceasta aste deşertăciune şi un rău nespus de mare.

22Oare, ce-i rămâne omului din toată munca lui şi din grija inimii lui cu care s-a trudit sub soare?

23Toate zilele lui nu sunt decât suferinţă şi îndeletnicirea lui nu-i decât necaz; nici chiar noaptea n-are odihnă inima lui. Şi aceasta este deşertăciune!

24Nimic nu este mai bun pentru om decât să mănânce şi să bea şi să-şi desfăteze sufletul cu mulţumirea din munca sa. Şi am văzut că şi aceasta vine numai din mâna lui Dumnezeu.

25Cine poate oare să mănânce şi să bea fără să mulţumească Lui?

26Omului care este bun înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu îi dă înţelepciune, ştiinţă şi bucurie, iar păcătosului îi dă sarcina să adune şi să strângă pentru a da celui ce este bun în faţa lui Dumnezeu. Şi aceasta este deşertăciune şi vânare de vânt!